Televiziunea=vedere de departe, aducerea în faţa unui public spectator a unor lucruri de văzut de pretutindeni din orice loc şi de la orice distanţă.

Televiziunea nu este doar un instrument de comunicare, ea este în acelaşi timp paidèia- un instrument de educare a copilului. Un copil care are sub trei ani nu înţelege ceea ce vede , dar cu atât mai mult „absoarbe” violenţa ca pe un model incitant şi chiar de succes în viaţă. Nu doar violenţa este problema, copilul este de fapt un burete care absoarbe şi înregistrează fără discernământ tot ce vede.
Copilul format de vedere se mărgineşte la a fi un om care nu citeşte, şi deci, de cele mai multe ori un „ramolit de ecran” înrobit pe viaţă de videogames.
Dacă Biblia spune că „la început a fost cuvântul” astăzi putem spune că „la început este imaginea”.

Odată cu imaginea care ia locul cuvântului se înscăunează o cultură juvenilă descrisă astfel de Alberoni: „ copiii trec prin lumea adultă a şcolii, a statului, a profesiei ca nişte clandestini. La şcoală ascultă cu apatie nişte lecţii pe care le şi uită repede. Nu citesc ziarele. Se baricadează în propria cameră cu posterele eroilor lor, privesc la propriile lor spectacole, merg pe stradă cufundaţi în muzica lor. Se trezesc numai atunci când se adună noaptea la discotecă, când în sfârşit gustă beţia de a se înghesui unii în alţii, beatitudinea de a exista ca unic trup colectiv dănţuitor.”
Televiziunea face bine şi face rău, ajută şi dăunează,distrează şi amuză. Acest fapt pozitiv se referă însă la „televiziunea spectacol”… şi totuşi televiziunea transformă totul în spectacol, iar prin asta efortul omului de a se trezi în faţa realităţii nu mai reprezintă un progres ci un regres fundamental, şi anume : sărăcirea înţelegerii.( prin televiziune omul află lucruri concrete, însă acestea îl invadează, el nemaiavînd capacitatea de le filtra prin propriile sale simţuri, homo videns devenind astfel un om sărac în înţelegere).
Trebuie să acceptăm inevitabilul:răspândirea multimedia este într-adevăr inevitabilă, însă un lucru inevitabil nu trebuie acceptat orbeşte.
Cine caută cunoaştere o găseşte pe internet. Însă câţi utilizează internetul ca instrument de cunoaştere? Ca instrument practic internetul are un viitor exploziv, însă ca instrument de elevare culturală viitorul său este unul modest.
Sergio Lepri: „ internetul e mare vastă pe care e pasionant să navighezi […] , dar o mare pe care după câteva zile de navigat e de preferat să o priveşti fără să te mai mişti din port.” Pentru că de internet şi în internet te poţi sufoca. Prea multe opţiuni ne fac să plesnim de opţiuni, iar năvala de mesaje ne omoară cu mesajele.

Terrific way to waste time=internet. Revărsarea de tâmpenii este evidentă, iar internetul este un formidabil multiplicator al acestora.
Interacţiunile în reţea sunt un substitut al interacţiunilor faţă-în-faţă. De fapt schimburile de mesaje pe computer ne lasă tot singuri în faţa unei tastaturi.
Video(it.=ecran)= suprafaţa televizorului pe care apar imaginile, iar nu a vedea.
Televiziunea informează, adică furnizează ştiri privitoare la noţiuni. Informaţia nu înseamnă cunoaştere. A acumula noţiuni nu înseamnă şi a le înţelege.
„Imaginea nu minte”, un slogan care demult nu mai este adevărat. O fotografie minte dacă este rodul uni fotomontaj, iar televiziunea evenimentelor, atunci când ajunge le telespectator, este în întregime fotomontaj.

Video-dependentul are mai puţin simţ critic decât cel care este încă un homo sapiens, un animal simbolic.
Televiziunea omogenizează modurile de viaţă şi gusturile în întreaga lume. Ea fărâmiţează lumea într-o puzderie de sate , reducând-o în acelşi timp la formatul sat. Micul ecran „satifică”