Tabloul de ansamblu este următorul: în timp ce realitatea se complică, iar complexităţile sporesc vertiginos, minţile se simplifică şi noi creştem. Un video-copil care nu se maturizează, un adult care rămâne pentru toată viaţa ca un om căzut în mintea copiilor. Iar
aceasta este fundătura cea mai rea intre toate în care ne zbatem.
Nu mai avem un om care să „domnească” graţie tehnologiei inventate de el, ci mai degrabă avem un om supus tehnologiei, dominat de maşinăriile lui. Inventatorul e strivit de invenţiile sale.
Generaţia digitală sau digeraţii spun libertate dar înţeleg cantitate şi viteză, ceea ce nu are cu nimic de a face cu libertatea şi alegerea. Riscăm să ne sufocăm într-un prea mult de care ne apărăm prin respingere, ceea ce ne lasă să planăm între prea mult şi nimic.
Gianbattista Vico: societate de vite îngrozitoare lipsite de capacitatea de reflecţie, dar înzestrate din belşug cu simţuri şi fantezie. Vita lui Vico paşte şi se înmulţeşte şi în ziua de astăzi. Omul post-gândirii este incapabil de reflecţie abstractă şi analitică, tot mai bâlbâit în demonstraţia logică şi în deducţia raţională, dar în acelaşi timp mai puternic în sensul vederii şi al fantazării(universuri virtuale). Cu cât avansează mai mult tehnologia produce un om mai „prostănac de credul” decât omul medieval. Omul contemporan trăieşte fără suportul unei viziuni coerente asupra lumii. El crede pentru că nu există niciun motiv de a nu crede.

Din 10 ştiri opt sunt, pe toate reţelele aceleaşi, concurenţii media joacă la sigur: în loc să se diferenţieze ei se suprapun.

Un om care îşi piere capacitatea de abstracţie( degajarea din mulţimea însuşirilor şi legăturilor fenomenelor şi obiectelor pe cele fundamentale, esenţiale, generale) este incapabil de orice raţionalitate, şi prin urmare e un animal simbolic care nu mai este capabil să susţină şi să alimenteze lumea construită de homo sapiens. El devine un homo insipiens ( un ignorant).
Omul e redus la o pură relaţie „homo comunicans” , cufundat în neîncetatul flux mass-medial. Homo comunicans: comunicând ce anume? Golul comunică golul, iar video-copilul este numai dizolvat în fluxurile mass-mediale.
Oamenii vite sunt exaltaţii comunicării perpetue, anti-gândirea lor este o simplă pierdere a gândirii, o banală cădere în incapacitatea de a articula idei clare şi distincte. Mass-media şi mai ales televiziunea sunt gestionate astăzi de subcultură, de persoane lipsite de cultură.
Televiziunea promovează şi premiază extravaganţa, absurditatea şi ţicneala, îi favorizează pe trăsniţi, pe excitaţi, pe exageraţi şi pe mincinoşi, ajutând astfel la întărirea şi înmulţirea lui homo insipiens.
Revenirea, de la incapacitatea de a gândi la aceea de a gândi, se va face, susţine Sartori, dacă vom şti să apărăm din răsputeri lecturile, cartea şi într-un cuvânt cultura scrisă.

Pierderea culturii scrise nu e compensată de dobândirea unei culturi audio-vizuale. Între cele două culturi există numai contradicţie. Lectura cere singurătate, concentrare asupra paginii, capacitatea de a aprecia limpezimea şi distincţia. Pe când homo videns exprimă caracteristici total opuse: „lectura îl oboseşte, e fascinat şi sedus de imagine. Renunţă la legătura logică, la înlănţuirea raţională, la reflecţia ce implică în mod necesar întoarcerea asupra sinelui. Alege pentru sine the living on self-demand, acel mod de viaţă specific bebeluşului care mănâncă atunci când îi vine, doarme , se trezeşte-îşi satisface nevoile la întâmplare.” (Ferrarotti)

Pentru remediere trebuie să se pornească întotdeauna de la conştientizare. Părinţii, chiar dacă în ziua de astăzi nu mai înseamnă mare lucru, ar trebui să se înspăimânte de ceea ce ar putea deveni copiii lor: din ce în ce mai multe suflete pierdute, dezorientaţi, anomici, plictisiţi, în tratament la psihanalist, aflaţi în criză depresivă, pe scurt „bolnavi de gol interior”.
Iar şcoala în loc să se opună video-copilului îl întăreşte, şi îl „distrează”, umplând sălile de clasă cu televizoare şi cu word processors. Astfel bieţii copii nu mai învaţă nici măcar scrisul, cititul fiind total marginalizat.
Televiziunea nu ar trebui să educe, însă în absenţa unor educatori mai buni povara educaţiei cade pe umerii ei. Nici măcar părinţii nu mai reprezintă o structură de autoritate. Video-copilul este marcat pe viaţă de predispoziţie la joc.
E adevărat că o imagine poate valora mai mult decât o mie de cuvinte. dar e şi mai adevărat că o mie de imagini nu creează nici măcar un singur concept ( cum ar fi libertate, fericire, drept, inteligenţă etc). Rezultă deci că:
 vederea nu înseamnă cunoaştere
 cunoaşterea poate fi ajutată de vedere
 aceasta nu constituie o piedică pentru ca acea cunoaştere prin concepte să se desfăşoare cu totul în afara vizibilului